Tema proiectului ”Scenarii ca-n filme”, realizat în acest an de Asociația Culturală Flower Power, este discriminarea.
În România, discriminarea este considerată ilegală și este pedepsită prin lege.
Conform Ordonanței nr. 137/2001 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe baza de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuala, vârsta, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Mai simplu, discriminarea este o acțiune care presupune un tratatement diferit, nedrept față de persoane din cauza apartenenței lor la un anumit grup social. Exista mai multe forme de comportamente discriminatorii, dar toate au comunt faptul ca implica o anumită formă de excludere sau de respingere.
Legislația românească recunoaște următoarele criterii de discriminare:
- Rasa
- Nationalitatea
- Etnia
- Limba
- Religia,
- Categoria sociala,
- Convingerile,
- Sexul
- Orientarea sexuala
- Varsta,
- Handicapul,
- Boala cronica necontagioasa,
- Infectarea HIV
- Apartenenta la o categorie defavorizata
Forme ale discriminării
Discriminarea directă
Conform Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), discriminarea directă are loc atunci când o persoană este tratata într-un mod mai puțin favorabil decât o altă persoana care a fost, este sau ar putea fi într-o situație comparabilă, iar diferența de tratament are la baza oricare criteriu de discriminare prevăzut de legislația în vigoare.
Acțiunile care intră în sfera discriminării directe includ concedierea cuiva din cauza unei caracteristici din cele menționate anterior, decizia a nu angaja o persoana din cauza apartenenței sale un grup social, refuzul de instruire sau promovare a unei persoane pe baza unui criteriu din cele menționate mai sus.
Discriminarea indirectă:
CNCD spune că discriminarea indirectă se întâmplă atunci când o prevedere, un criteriu, o practică aparent neutră dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevazute de legislatia in vigoare, cu exceptia cazurilor in care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere acelui scop sunt adecvate si necesare. De asemenea, discriminarea indirectă este orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care la generează, favorizează sau defavorizează nejustificat, supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de altele care se află în situații egale.
Discriminarea indirectă este o forma de discriminare care nu este evidentă la o primă vedere. Deși anumite practici, reguli sau politici sunt aparent corecte si neutre, ele pot ascunde tratemente diferite si nedrepte pentru persoane aparținând diferitelor cateogrii sociale si pot leza drepturile acestora. Discriminarea indirectă apare atunci când practici, politici sau proceduri ale unei organizații, au efectul de a dezavantaja oameni care împărtășesc anumite caracteristici protejate, chiat dacă acest lucru nu este menționat într-o forma explicită ca în cazul discriminării directe.
Orice restrictie sau diferenta de tratament trebuie sa fie justificata printr-un scop obiectiv si prin demonstrarea necesitatii respectivei restrictii si lipsa unei alternative non-discriminatorii. Spre exemplu, o justificare de tipul „e mai avantajos economic să discriminez” sau „Barbații sunt mai buni în domeniu IT” nu intra în categoria justificărilor rezonabile.
Conform CNCD, discriminarea multiplă survine atunci când o persoana sau un grup de persoane sunt tratate diferențiat, într-o situație egală, pe baza a două sau a mai multor criterii de discriminare, cumulativ.
Discriminarea multiplă
Oamenii au identități multiple si fac parte simultan din mai multe grupuri sociale. Apartenența simultană la mai multe grupuri poate crește vulnerabilitatea persoanelor respectiva în fața discriminării.
Hărțuirea
Hărțuirea reprezintă orice comportament care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, pe criteriu de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala, convingeri, gen, orientare sexuala, apartenenta la o categorie defavorizata, varsta, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu.
Victimizarea
Victimizarea reprezeinta orice tratament advers, venit ca reactie la o plangere sau actiune in instanta sau la institutiile competente, cu privire la incalcarea principiului tratamentului egal si al nediscriminarii.
Dispoziția sau ordinul de a discrimina
Dispoziția sau ordinul de a discrimina este definită ca un ordin primit de o persoana sau un grup de persoane de la o alta persoana sau grup de persoane pentru a discrimina.
Efectele negative ale discriminării
Discriminarea poate avea un impact negativ semnificativ asupra victimelor vizând starea socială şi economică, bunăstarea şi sănătatea. Experienţele privind actele de discriminare au dus la concluzia că acestea pot fi asociate la nivel individual, prin prisma efectelor, cu simptome legate de stres şi depresie. Discriminarea nu are un efect ameninţător doar asupra victimelor, ci şi asupra întregii societăţi în general, ducând la disfuncționalități economice, la denaturarea concurenţei între firme şi la subminarea coeziunii sociale. Oamenii care au experienţa umilitoare a discriminării sunt afectaţi într-o multitudine de forme şi, de regulă, nu doresc să abordeze aceste probleme în public. Chiar dacă pentru unele persoane discriminarea a devenit o experienţa de zi cu zi, ele nu sunt dispuse să ia unele măsuri, cum ar fi de exemplu să depună plângeri la organismele statului. Faptul că victimele discriminării nu sunt dispuse să acţioneze în justiţie nu înseamnă că experienţa lor nu le va afecta comportamentul. Un comportament tipic de răspuns la diferite forme de discriminare constă în adoptarea unei strategii de evitare prin care persoana în cauză încearcă, cu buna ştiinţa sau nu, să evite situaţiile în care ar putea exista riscul de a fi discriminaţi.
Ce poate face persoana care consideră că a fost supusă discriminării?
Persoana care se consideră victimă a discriminării are la îndemână mai multe mijloace pentru a contracara faptele de discriminare: – Tragerea la răspundere contravenţională a autorului discriminării; – Solicitarea unor daune băneşti pe calea unei acţiuni civile în instanţă; – Anularea actului administrativ ce conţine dispoziţii discriminatorii; – Iniţierea unei proceduri internaţionale în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dacă procedurile naţionale nu au dus la obţinerea unor rezultate favorabile; TRAGEREA LA RĂSPUNDERE CONTRAVENŢIONALĂ a celui care a făcut discriminarea.
Persoana care consideră că a fost discriminată are posibilitatea de a adresa o plângere prin care reclamă că a fost supusă unui tratament discriminatoriu şi solicită tragerea la răspundere contravenţională a autorului discriminării.
Plângerea se formulează în baza Ordonanţei de Guvern nr. 137/20002 şi poate fi adresată fie Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, fie instanţei de judecată, mai precis judecătoriei în raza căreia îşi are domiciliul sau sediul pârâtul. Plângerea se poate face în termen de un an de la data săvârşirii faptei de discriminare sau de la data la care persoana putea lua cunoştinţă de săvârşirea faptei. Baza legală a unei astfel de plângeri este art. 20 din Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000. Plângerea poate fi formulată de persoana care se consideră victimă a discriminării sau de către organizaţiile neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului sau care au interes legitim în combaterea discriminării. O astfel de organizaţie poate interveni direct, fără vreo împuternicire, dacă discriminarea afectează un grup de persoane, dar numai cu împuternicirea persoanei, dacă discriminarea vizează o singură persoană fizică.
Plângerea se adresează în scris Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării sau instanţei. Dacă se sesizează instanţa, plângerea trebuie să îmbrace forma unei acţiuni în justiţie şi trebuie depusă la sediul instanţei sau trimisă prin poştă cu scrisoare recomandată. Procedura în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării este mai flexibilă; Consiliul poate fi sesizat şi prin curier electronic, iar plângerile pot fi depuse şi pe pagina de Internet a Consiliului. Procedura fondată pe Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 este scutită de taxă de timbru sau de alte taxe! Plângerea trebuie însoţită de probe, cum ar fi declaraţiile victimei şi ale eventualilor martori, dovezi materiale, e-mailuri, înregistrări audiovideo etc. În cazul unei plângeri fondate pe Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 se poate invoca orice mijloc de probă. Victima trebuie să dovedească existenţa unei diferenţe de tratament, urmând ca cel asupra căruia planează acuzaţia de discriminare să demonstreze eventuala justificare obiectivă a unei astfel de diferenţe de tratament. Persoana care se consideră discriminată poate opta căreia din cele două instituţii (instanţa de judecată sau Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării) să adreseze plângerea. Procedura în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării prezintă unele avantaje. Procedura în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării este mai puţin formalistă. Consiliul poate fi sesizat în orice mod, chiar şi prin curier electronic sau pe pagina sa de Internet.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, are un website pe internet, unde pot fi găsite toate detaliile legate de această instituție.
